Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Scriitoare am vrut să fiu dintotdeauna

        de Ohara Donovetsky

Interviu realizat de Simona Preda

 

– Filolog, istoric literar, scriitoare – cine este, de fapt, Ohara Donovetsky?

– Pentru cât de diverse îmi doresc să-mi fie experienţele – căci, întocmai ca Otilia călinesciană, „sunt un temperament nefericit, sufăr când sunt contrariată şi mă plictisesc repede”, aş zice că e surprinzător că totuşi există câteva constante în viaţa mea, iar acestea sunt cele profesionale şi cele afective. Sunt filolog de formaţie, profesoară de limba şi literatura română prin practica de aproximativ 25 de ani, scriitoare din patimă şi fandacsie; să spunem scurt că am cochetat şi cu televiziunea, cu radioul şi cu publicitatea, dar poate cel mai important este că m-au atras cercetările de tip dialectologic, de aceea am şi ajuns să studiez cu atâta abnegaţie şi obstinaţie verbul în graiurile munteneşti, de pildă, sau să fiu colaborator, chiar dacă pentru scurtă vreme, la Institutul de Lingvistic㠄Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române. Fascinată de cuvânt şi de arbitrariul semnului lingvistic, s-ar spune. Oricât mi-ar fi plăcut, istoric literar nu am fost, deşi a face istorie literară mi se pare foarte interesant, extrem de util, dar foarte dificil şi mai ales grozav de curajos.

Un joc am considerat că a fost să port un nume de personaj – înainte de căsătorie eram Scarlet Ohara, iar istoria e simplă: numele de familie a fost Scarlet, m-am născut când era în vogă Pe aripile vântului, iar mama mea, căreia ori de câte ori se prezenta i se replica „Aaa, Scarlett O’Hara”, a considerat că numele (mi-o luase cumva înainte, că lângă Scarlet nu se mai potrivea niciun (alt) prenume (Cum era să te cheme Irina sau Maria Scarlet?, mă întreba frângându-şi mâinile), astfel că am primit numele personajului. Predestinat sau nu, am purtat numele unui personaj literar chiar înainte de a ieşi în lume, înainte de a fi scriitoare, ludic sau nu, mă gândesc de foarte multe ori cum ar fi să aflu că trăiesc realmente într-o carte şi că sunt conştientă de asta, că am viaţa unui personaj ca în Tristram Shandy al lui Lawrence Sterne.

– La prima vedere, mărturisesc că titlul Vorbe la purtător în izmene pe călător (Corint, 2021) m-a surprins.

– „Izmene pe călător” este o glumă internă în familia noastră, are pentru noi un sens particular, aşa cum, de altfel, spun şi în carte; e o expresie des folosită pentru că suntem o familie călătoare, iar asta pentru noi nu înseamnă neapărat călătoria de plăcere, deşi aceasta nu este exclusă, ci mai mult de-atât: venim din familii care au migrat, emigrat, bejenit, refugiat, rătăcit, spuneţi cum vreţi, de generaţii şi generaţii, noi am moştenit aceste furnici pe talpă, le-am transmis mai departe, iar pentru noi, în căutarea perpetuă a celui mai potrivit loc de învăţat, trăit, muncit, rostuit, peste tot în lume poate fi un fel de acasă. Stricto sensu, expresia „a fi/ a trimite pe cineva izmene pe călător” înseamnă a fi/ a trimite (pe cineva) într-un loc despre care nu ai siguranţa ajunsului la destinaţie.

– De la ce a plecat ea, care a fost povestea ei?

– Cartea s-a scris aproape singură, într-un ritm alert, fie din dor de limbă şi de casă, fie din faptul că mintea mea adăpostise, în ani, multe expresii şi locuţiuni sau proverbe şi zicători româneşti interesante şi singur-grăitoare. Un moment care a anticipat cartea – şi îl amintesc şi în Vorbe la purtător în izmene pe călător – este acela în care am aflat de expresia german㠄jemanden în die Walacheischicken” (a trimite pe cineva în Valahia, echivalentă cu „a trimite pe cineva într-un loc îndepărtat şi necunoscut”, un fel de a spune la noi „a trimite pe cineva la dracu’ cu cărţi” sau „a trimite pe cineva unde a înţărcat mutu’ iapa”), când am conştientizat, o dată în plus, că merită cu prisosinţă să aducem la lumină expresii, ale noastre sau ale altora despre noi, căci ele încapsulează semne ale timpului lor, ale istoriei comunităţii; sau, mai plastic, sunt ca nişte măsele de minte, există, dar nu-şi mai dovedesc funcţiunea în practică, ci reprezintă doar trepte în evoluţie.

– A fost o carte care „v-a stat pe limbă”?

– Da, în măsura în care, pe vremea când lucram cu adolescenţii, îmi dădeam deseori seama că expresiile sau locuţiunile româneşti nu le sunt la îndemână, că tinerii, de fapt, nu cunosc frazeologia românească şi că nu par interesaţi de ea. Apoi am conştientizat că lipsa lor de interes vine din faptul că nu cunosc expresii idiomatice. În consecinţă, am încercat să fac ceva, aşa că, la clasă sau în discuţii, am început să le aduc la lumină. Am observat că, o dată cu familiarizarea, vine şi înţelegerea mecanismului lor metaforic, analogic, parabolic, dar şi interesul faţă de ele. De aici la carte a fost doar nevoie de timp. Şi de cuvinte care stau pe limbă în fiecare zi.

– Abordarea ei nu este deloc aridă, lectura este plăcută, aţi fi putut să o scrieţi şi altfel, de ce aţi ales totuşi acest stil ludic, empatic cu cititorul?

– Asta a fost vocea pe care am auzit-o în minte când am început să scriu cartea. Am început-o ca pe o scrisoare informală, întâi către adolescenţi şi tineri, şi apoi către toţi aceia care au drag de limbă, în general, şi de expresii idiomatice, în particular. Din experienţa mea, toţi aceştia sunt oameni ludici, hâtri, locvace. Imaginându-mi astfel de cititori, dialogul continuu pe care l-am iniţiat şi pe care am încercat să-l întreţin interesant în carte n-a mai fost „la rece”, „la perete”, cum se spune în media, ci a fost de-a dreptul energizant, chiar şi în procesul creării (care e, în general, în sine, energofag). În plus, edutainment-ul (education through entertainment, cum bine ştim) şi-a dovedit de mult eficienţa, dacă nu supremaţia, oamenii învaţă mai uşor prin mijloace ludice şi histrionice.

– Ca să rămân în peisajul cărţii, ce înseamnă a ohara?

– Am inserat în ultimul capitol din carte povestea adevărată şi preafrumoasă a acestei întâmplări. Nu se petrece în fiecare zi să primeşti în dar un cuvânt creat de la numele tău, nu? E adevărat că, pentru a avea eficienţă la orele de română din colegiu, dezvoltasem un fel de, hai să-i spunem, sistem; mi-a luat ani buni să-l pun cap la cap, conştientă fiind de dificultatea scopurilor aferente orelor de română, pentru că a forma şi apoi a consolida deprinderi de analiză, sinteză, redactare, înţelegere şi interpretare de texte literare nu reprezintă ceva ce se poate obţine peste noapte, e nevoie de timp şi de sarcini pe măsură. De mult efort şi implicare, astfel încât să ajungi la examene să scrii ce construieşti, nu ce ai învăţat pe de rost. Aşa că din clasa a IX-a până în a XII-a, lansam o serie de provocări, care, în timp, au ajuns un fel particular de a face română în liceu: ore tip prelegere-seminar, eseul-cangur, textele argumentative pe teme de interes pentru ei, dezbaterile pe teme libere, Anecdota primează (ca la Junimea), Colţul din dreapta sus – nelipsitele liste de recomandări colectiv, la liber, de cărţi, muzici şi filme, un anume tip de corectură, un anume tip de dialog de început de oră, un anume loc în bancă lângă elevul cel mai timid, apoi discuţii despre Gog, despre Călăuza, şedinţe de brainstorming, dar şi „pune-orice-întrebare-îţi-explic-până-înţelegi-de-câte-ori-e-nevoie-şi-cu-alte-cuvinte-reţine-că-nu-mă-enervez”, în fine, ca să scurtez, cred că multe dintre acestea au trecut la caracteristicile verbului creat de ei după prenumele profei care le-a mâncat zilele şi nopţile.

– Această carte va continua în vreun fel?

– M-am gândit la un moment dat să continui această carte, dezvoltând alte segmente tematice. În Vorbe..., am urmărit, cum ştiţi, ceea ce am numit necunoscutul şi cunoscutul geografic, zoologic, botanic, alimentar, anatomic etc., cu intermezzo-uri diverse. E foarte posibil să scriu un alt volum de Vorbe la purtător..., dar nu „în izmene pe călător”, ci în „cu mintea la cai verzi pe pereţi” sau „cu un ochi la făină şi altul la slănină”, de pildă, e tentant să lărgesc aria şi să aprofundez abordarea din perspectiva lingvisticii antropologice. În altă ordine de idei şi pentru că urmăresc cu atenţie limbajul tinerilor, dar şi pe al congenerilor mei şi nu numai, am observat că între două sau mai multe categorii de vârstă există dacă nu un zid lingvistic, oricum o distanţă sau o perdea opacă, greu penetrabil㠖 ceea ce nu e o noutate, diferenţele dintre generaţii oriunde în lume traversează aceeaşi problemă în aproape toate timpurile –, drept pentru care m-am gândit că o carte structurată ca glosar inter-generaţional nu ar fi deloc lipsită de interes şi eficienţă. S-ar numi Cuvinte-vedetă şi cuvinte-doamne cu voaletă. Nu sunt singurele proiecte de profil lingvistic pe care le am în minte, e posibil ca ele să fie devansate de un altul care nu-mi dă pace de o vreme, o carte care ar urmări traseul unui cuvânt care are incredibil de multe variante dialectale, ale căror adoptări diferite ascund istorii comunitare diferite.

– S-a alterat/ deteriorat/ sărăcit/ modificat în vreun fel limba română în ultimii ani?

– Ceea se petrece cu limba română este firesc şi se petrece cu oricare dintre limbile vorbite pe planetă, într-o măsură mai mare sau mai mică. Limba reflectă istoria trecută şi prezentă a unei comunităţi/ colectivităţi/ unui popor etc., dar şi statutul ei, de la cel economic la cel cultural. Dacă am fi o societate ultradezvoltată, cuvinte româneşti ar intra în alte limbi. Pentru că nu suntem, primim cuvinte din alte limbi, cel mai adesea din engleză, cum, de altfel, se întâmplă, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de orgoliul lingvistic naţional, şi cu alte limbi. Influenţa economică, comercială, turistică, culturală etc. a unei ţări se răsfrânge şi lingvistic, cuvinte care oglindesc realităţi generate de o putere economică sau de alt tip vor fi adoptate de multe alte limbi odată cu realitatea respectivă. Vestea bună este că doar vocabularul unei limbi, cel mai mobil dintre compartimentele limbii, este cel la nivelul căruia se produce schimbarea. Acesta este un proces cât se poate de firesc, adoptarea de cuvinte noi face parte dintre mijloacele de îmbogăţire a vocabularului. Nu limba se modifică, ci vocabularul. Limba deci nu sărăceşte, nu se modifică, nu se deteriorează prin adoptarea unor cuvinte. Şi nici nu este în pericol pentru că, de fapt, esenţa limbii nu se alterează, pentru că scheletul ei structural, să-i spunem aşa metaforic morfologiei – exclusiv romanică, cu puţine intrări din slavă sau din substrat – este solid, stă foarte bine pe picioare, nu are cum să dispară decât dacă limba română încetează să mai fie folosită (dar nici atunci, căci rămân textele scrise). Uşoarele diferenţe de normare la nivelul morfologiei – bunăoară, alte desinenţe de plural pentru un cuvânt, o formă flexionară de verb fără sufix secundar etc. – nu sunt decât un efect de suprafaţă, nu o modificare structurală, adică verbul tot se conjugă, iar substantivul tot are desinenţe de plural, -e în loc de -uri nu va anula categoria numărului şi nu va dezechilibra sistemul (dimpotrivă, -e este o desinenţă moştenită). Nici fonetica nu se modifică, legile fonetice au acţionat în procesul de formare al limbii române, procesul s-a încheiat, sunetele sunt aceleaşi şi vor rămâne la fel, inclusiv cele specifice, nu se modifică drastic nici chiar sintaxa (deşi, ocupându-se de funcţii, raporturi şi roluri ale cuvintelor, răspunde în mai mare măsură inovaţiilor, cel mai adesea la nivel de terminologie). Limba română are o genealogie redutabilă, face parte din familia limbilor indo-europene, are drepturi depline şi loc de cinste la masa limbilor romanice (chiar aşa desprinsă din latina dunăreană, târzie şi izolată de restul romanităţii cum a fost ea), în plus este limba oficială a unui popor; mic, e adevărat, dar cu harul supravieţuirii în vicisitudini. Ar fi periculos dacă nu ar fi, un idiom fără reprezentativitate oficială are o menire mai dificilă, trebuie ajutat să supravieţuiască, trebuie să producă cultural, livresc etc. ca să nu dispară odată cu ultimul vorbitor. Nu e cazul. S-a format şi a rezistat înconjurată de o mare slavă şi n-o să reziste la un duş de meteoriţi globalizanţi?

– O limbă este vie? O putem percepe ca pe un organism care creşte, acumulează, se modifică? Putem vorbi despre o vârstă de aur a ei?

– Orice limbă vorbită este vie. Ştiu însă că această propoziţie are uz comun în contextele în care vorbitorul se referă la faptul că vocabularul adoptă cuvinte noi sau când lucrările de specialitate acceptă ca normă fenomene care până nu de mult erau considerate greşeli. Dar încă o dată, este cât se poate de firesc, fac parte din normalitatea unei limbi vorbite atât apariţia unor abateri în practica ei, cât şi acceptarea acestora la un moment dat în dicţionare şi îndreptare, ca urmare a generalizării. În aceeaşi logică, dicţionarele şi îndreptarele pot include în inventar cuvinte venite din alte limbi care circulă în spaţiul autohton. (Sunt ţări în care politica e mai puţin permisivă, se resping formele neologice, dar asta nu înseamnă că ele nu circulă). Problema nu este faptul că intră neologisme în vocabularul activ, ci că se uită sau se neglijează cuvinte româneşti, fie ele din masa vocabularului sau, şi mai trist, din fondul principal lexical. Cuvintele uitate sau neglijate, nerulate de aspectul vorbit al unei limbi, se umplu de praf, ne apar ca mortificate, mumificate, iar atitudinea unor vorbitori în faţa lor e similară cu aceea din faţa unor exponate aflate într-un muzeu. Or, e de dorit ca în loc de mirare şi îndepărtare, ca în muzeu, să fie familiaritate, apropiere şi uz, dacă nu prieteşug cu meşteşug. Probabil că o implicare şi aplecare către fenomenul cultivării limbii din partea lingviştilor, a profesorilor, a jurnaliştilor culturali sau a scriitorilor nu ar strica – cine ştie, poate emisiuni radio sau tv cu un format deştept despre sensurile unor cuvinte sau expresii, ori o reclamă mută şi rapidă de tip „cuvântul de azi”, plasată pe un site, mai multe sau pe o tablă în parc nu ar face rău nimănui.

Vârsta de aur a limbii române este îndeobşte cea care se socoteşte ca atare în istoria limbii române literare, limba valorificată de operele marilor clasici, căci Creangă, Caragiale, Slavici şi Eminescu sunt consideraţi vârfuri ale literaturii române nu numai pentru conţinutul, mesajul şi viziunea operelor, ci şi pentru valoarea obţinută prin lucrarea asupra limbii. Stilistica lor este dovada potenţialului artistic fără precedent al limbii. Nec plus ultra. La ei şi poate şi mai târziu, în interbelic, măiestrite opere (şi) la nivel stilistic au potenţat, activat şi multiplicat posibilităţile combinatorii la nivelul cel mai rafinat al limbii. Marile opere literare pot face asta. Reuşita lor contribuie (şi) la creşterea prestigiului limbii.

– Ce înţelegem atunci când afirmăm că cineva vorbeşte „într-o limbă română frumoasă”?

– Presupun că este vorba despre o persoană care vădeşte uşurinţă în exprimare, o fluenţă a vorbirii elaborate al cărei efort este invizibil, ceea ce presupune un bun şi îndelungat exerciţiu, dar şi o cunoaştere temeinică a valenţelor limbii române, un vocabular dacă nu luxuriant, atunci măcar bogat, diferit de şabloanele didactice şi mediatice, cu o proporţie echilibrată de neologisme şi cuvinte neaoşe, cu o frază mai amplă, nu neapărat de tip latin, dar nici sacadată şi întreruptă de onomatopee sau ticuri interogative sau exclamative, cu subordonate dictate de retorica demonstraţiei şi eventual cu incidente necesare adăugărilor parantetice sau poantei, căci da, o limbă română vorbită frumos cred că presupune şi umor, jocuri de cuvinte, ambivalenţe, sugestie. Pentru mine, mai interesant decât cel care „vorbeşte într-o română frumoas㔠este cel care are bucuria vorbei şi simţul limbii. Cel care nu ocoleşte argoul sau jargonul, cuvântul popular, cel care ştie când să folosească un regionalism şi când nu. Nu e neapărat cel care vorbeşte literar. E însă neapărat un povestaş. Mă întreb deseori cum vorbea Ion Neculce. Sau Anton Pann. Sau Caragiale. Sau Arghezi.

– Care este prima amintire legată de literatură? Când aţi început cu adevărat să scrieţi?

– Ştiu că am învăţat să citesc devreme, pe la vreo cinci ani, dar nu-mi amintesc care a fost prima carte. Ştiu că citeam aproape tot timpul. De câte ori mă gândesc la copilăria preşcolară şi şcolară, mă văd fie jucându-mă drăceşte în faţa blocului, fie citind. Citeam oriunde, spre disperarea mamei, căci citeam şi la masă, şi la baie, şi în pat, şi-n culcare, şi-n sculare, aveam cartea ataşată la purtător, ca astăzi telefonul. O amintire interesantă, nu e desigur prima, este legată de cartea Mica publicitate a lui Tudor Muşatescu, cred că aveam vreo 12 ani, o citise tata, îi povestise alert mamei despre ea, am prins discuţia şi am citit-o şi eu. Ai mei au fost puţin deconcertaţi, nu era nici pe departe o carte pentru copii, vorbiseră despre ea tocmai pentru că era destul de dură sau de verde, şocantă pentru stilul lui Muşatescu, de altfel, cred că e singurul său roman. Îmi amintesc că după lectura acestei cărţi, mi-am dat seama că nu are rost să citesc literatură pentru tineri sau pentru copii. Că literatura adevărată este altceva.

Scriitoare am vrut să fiu dintotdeauna, am scris prima povestire pe la 10 ani, era ceva despre o casă boierească rămasă în afara timpului, cu domnişoare care vieţuiau ca plantele de seră, dintre celelalte îmi mai amintesc vag, frânturi, imagini, nu şi povestea, mai ştiu că pe la 15 ani am scris una despre Lia şi Leea, două prietene care se comportau mimetic una faţă de alta, îşi împrumutau stările şi experienţele, două personaje-vase comunicante, am conştientizat de curând că ideea aceasta, mutatis mutandis, a migrat de la vârsta aceea în romanul Puzzle cu peţitoare. Am scris apoi în diverse momente, dar mi le amintesc doar pe acelea tensionate, tragice, moartea bunicului, moartea tatălui, moartea bunicii, moartea mamei, plecări, mutări, să zicem că e felul meu de a mă opri şi de a digera ce mi se întâmplă, de a mă extrage din timp şi de a încerca să îl opresc sau chiar de mă întoarce înapoi, împotriva cursului lui firesc, ca şi când asta m-ar ajuta să îi sau să mă recuperez. Nu am avut timp să mă ocup de publicarea a ceea ce scriam, m-am luat cu viaţa sau viaţa s-a luat cu mine, aşa că pasiunea scrisului a fost înghesuită între evenimentele vieţii. În momentul în care am ales să mă opresc din cursa nebună în care alergam, am avut timp, pentru prima dată în viaţa mea, aş zice chiar cu majusculă, am avut Timp să scriu, în sfârşit. De aceea am şi făcut-o şi o fac cu seriozitate, constanţă, dar şi cu mare intensitate şi frecvenţă, faptul că multă vreme a fost reprimată face ca acum să scoată la suprafaţă tot ce a adunat în tainiţele subterane ascunse. Nu mai e un violond’Ingres, e mod de a fi.

– Ce faceţi atunci când nu scrieţi?

– Citesc. Deambulez, flanez. Merg foarte mult pe jos, îmi place grozav, căci nu este doar despre plimbare, flanare, deambulare, spuneţi-i cum vreţi, cât despre spectacolul străzii urbane, oricare ar fi ea, sau al naturii. O altă bucurie este să mă uit la filme, sunt mare iubitoare de filme. O alta, să înot. Mă amuz când fac teste de inteligenţă sau puzzle-uri mari. Dar fericirea cea mai mare este să citesc atunci când (şi) călătoresc.

– Şi dacă n-ar fi scriitoare, Ohara ar fi...

– Lingvist antropolog. În alt timp, pitie, oracol. Pe alt nivel, daimon. Pe alt continent, primatolog.

– „Visez ca într-o viaţă viitoare să fiu pisic㔠– vă invit să comentăm.

– Mi se spune deseori că am comportament de felină, probabil pentru că sunt leneşă şi îmi place să dorm mai mult decât să fac multe altele; pentru că am locul meu pe canapea sau pentru că aleg cel mai curat loc sau locul de la soare. Da, îmi plac pisicile, de fapt, felinele, pentru că sunt perfect adaptate să obţină ce-şi doresc şi predispuse la o viaţă de huzur. Dar cel mai mult îmi plac caii, câinii şi măgarii. Iar urangutanii mă emoţionează.

– Ştiu din surse sigure că în acest an pregătiţi şi alte surprize literare.

– Am un volum de povestiri gata încă de acum doi ani şi unul de poeme, Meniu cu lupul din poală, încă de anul trecut. Pentru amândouă aş vrea să continui seria negocierilor pentru publicare anul acesta. Din trilogia din care fac parte romanele Casting pentru ursitoare şi Puzzle cu peţitoare mai am unul de scris, iar el se tot coace. Dar cel mai mult îmi doresc să dezvolt o carte de interpretări sau de dialog livresc cu Bedros Horasangian, care mi-a făcut bucuria să mă considere un partener de conversaţie la distanţă şi a cărui literatură îmi place de mult şi din ce în ce mai mult. E singurul scriitor român pentru care am simţit nevoia să răspund cu o povestire la povestire, în contrapartidă, dar şi căruia mi-a făcut plăcere să îi despletesc ţesăturile narative introlocate. M-ar bucura enorm o carte cu şi despre scriitura lui Bedros bey.

© 2007 Revista Ramuri